Revista Cinema, 1983 : „Quo vadis Gopo?”

La întrebarea, stupidă şi convenţionala: „ce mai faci, Gopo?” autorul recentei premiere, Quo vadis homo sapiens, răspunde invariabil: „capodopere!” Această stare de spirit, de fapt un reflex de conştiinţă al propriei sale valori, împletit cu un efort calculat de autosugestie, îşi are temeiul real în remarcabila sa reuşita din 1957 cînd, spre stupefacţia generală, da la iveală Scurtă istorie şi cucereşte mult rivnitul „Palme d’or” al Festivalului de la Cannes Intr-o perioadă cînd animaţia mondială atinsese perfecţiunea (dar şi convenţionalismul), vine un oarecare Ion Popescu, reprezentantul unei cinematografii derizorii, şi propune lumii un personaj caraghios, cu capul gogonat şi, culmea culmilor, care discută cu spectatorii săi mari şi mici (importantă schimbare în raportul de vîrste) — despre ce? Despre facerea lumii, evoluţia speciilor, istoria civilizaţiilor, mecanismul proceselor mentale, impasul urbanizării, aventura zborurilor interplanetare! Hotărît lucru, Gopo şi-a depăşit epoca, influenţind puternic cursul animaţiei tradiţionale. Şi el ştie asta.

Oare ce anume l-a îndemnat pe Gopo să-şi imagineze „omuleţul“ aşa, o caricatură simpatică cu mîini şi picioare subţiri, cu abdomen de copil subnutrit? Cred, presupun — obsesia capului, caracteristica fundamentala a eroului său, un cap disproporţionat, alungit sub presiunea materiei cenuşii, un cap superior ce dezechilibrează trupul. Gopo a inventat un personaj eminamente gînditor. S-ar putea să fie o simplă speculaţie, dar am impresia că forma capului descinde direct din scrierea hieroglifă, ea însăşi cheia secretă a înţelepciunii sacralizate, şi în aceasta formula imaginea omuleţului devine o ideogramă. Şi mai am un argument, intr-un film de o oră şi zece minute, există doar două momente două clipe suspendate, cînd capul acesta schematic, se „umanizează” prin rotunjirea obrajilor, in faţa dragostei şi a vinului. Frumoasă parabolă despre slăbiciunile omeneşt în perpetuu conflict cu raţionalitatea, înţelepciunea, prerogativ celest şi infirmitate telurica.

Un nou model de personaj impunea, desigur, şi o altă tehnică a desenului, mai simplu mai coerentă, substanţializată, în rezonanţă cu ideile vehiculate, ele însele concise, abstracte. Gopo se desprinde cu inocenţă şi originalitate de şabloanele animaţiei clasice, impunînd o grafică cu totul nouă, la jumătatea drumului între „imagine” şi „semn”, adica „schema“ (termenii şi semnificaţia lor nu-mi aparţin; i-am preluat din studiul „L’imaginaire“ de Jean-Paul Sartre). Bineînţeles aceasta nu înseamnă că Gopo nu operează cu imagini şi semne, dar preponderentă rămîne schema. Sa ne lamurim.

Imaginea curentă, imaginea fizică reflecta „obiectul”. între imaginea fizică și obiect există o relație directă: se aseamănă. O imagine este socotită perfectă, cu cit respecta mai fidel realitatea vie a obiectelor. Filmele lui Walt Disney au făcut din această concepţie un adevărat cult, virtuozitatea execuţiei confundîndu-se cu efortul constant de a reproduce, cu mijloacele specifice desenului, realitatea obiectelor. O pădure se aseamăna cu o pădure, un tren este un tren şa.m.d Dimpotrivă, semnul nu dă conştiinţa obiectului, altfel spus, materia de semn este total indiferenţă faţă de obiectul semnificat. în secvenţa, să-i zicem, „originea religiilor”, clopotul din mintea strămoşului onginar nu este corespondentul obiectului din metal sonor ci, printr-un proces mental de asociere şi ..glisare”, ideea de catedrală, monumental, înălţime, cer, pînă la urmă religia în sine. în cazul semnului a apărut deci o conştiinţa nouă: judecata.
Schema este un intermediar între imagine şi semn, o materie ce se cere descifrată. în sine nu reprezintă nimic, a fita vreme cit nu-i cunoşti sistemul de convenţie şi implicit cheia. Cea mai mare parte a schemelor necesită o interpretare inteligentă.

De aici, elementul nou de participare a individului cultivat. La acest capitol, Gopo se dovedeşte a fi un adevărat maestru şi poate tocmai această capacitate neobişnuită de a comunica prin scheme şi simboluri i-a adus celebritatea. Amintiţi-vă citeva scene luate la întîmplare. Maimuţa cade din copac, îşi agaţă coada, coada se rupe şi, în acest moment crucial, maimuţa „se rupe” de specie şi devine om. Schema darwinismului. Sau: scara rulantă acţionată de atom simbolizează prin evoluţia costumaţiei, de la pielea de animal la îmbrăcămintea actuală, treptele dezvoltării omenirii. Schema civilizaţiei.

Sau: omul primitiv întilneşte o bucată de piatră, da să o mânînce, constată că-i tare, se uită la ea, piatra pătrunde prin ochi în creier şi se fixează în memorie. Schema proceselor cerebrale. Prin Gopo şi încă alţi ciţiva artişti de aceeaşi talie, animaţia modernă încetează să mai fie un simplu amuzament şi, solicitînd spectatorul la un efort de gîndire, se metamorfozează intr-un subtil joc al spiritului.

Acesta este Gopo. Dacă ar fi să-i reduc cariera cinematografică tot la o convenţie, aş spune: autorul unui film unic, posesorul unui mare premiu, deţinătorul unei singulare funcţii. Schema consacrării.

Quo vadis. Gopo?
Constantin PIVNICERU