Despre marea sa pasiune, animația, Gopo spunea:
“Dintotdeauna, omul a intenţionat să dea desenelor lui impresia de mişcare, de aceea pe pereţii unor grote în care sunt zugrăvite scene de vânătoare, omul preistoric s-a reprezentat pe sine şi animalele pe care le vâna cu… mai multe picioare, desenate în diferite poziţii, vrând să sugereze mersul sau fuga. Şi poate, odată cu descoperirea focului, omul va fi fost tentat să-şi mişte mâinile spre a-şi vedea proiectată umbra în mişcare pe pereţii peşterii.
Jocul umbrelor, cunoscute sub numele de umbre chinezeşti, pentru că în China antică această „joacă” ajunsese la desăvârşire, acestea pot fi considerate strămoşii desenului animat. Dar, de la umbre şi până la proiecţia primului film de animaţie, petrecută în 1906, a fost un drum lung, fiecare dintre experimentele făcute înainte şi mai ales după inventarea aparatului de fotografiat fiind un pas însemnat în dezvoltarea animaţiei. La noi, bazele animaţiei s-au pus în 1964, când s-a înfiinţat Studioul ,Animafilm“ în care ne-am reunit câţiva artişti plastici, caricaturişti, ilustratori de carte — eu însumi ilustrasem la acea vreme câteva poveşti de Ion Creangă — făcând toate câte erau de făcut: scenarii, regie, scenografie, animaţie, sunet etc. Un an mai târziu a fost realizat şi primul film românesc de animaţie…
La Studioul „Animafilm” există animatori şi desenatori profesionişti care lucrează la mese speciale, cu hiatul din sticlă, având o sursă de lumină sub acesta şi câteva cuie în care se prinde hârtia de calc sau acetofanul — o folie subţire şi transparentă pe care se desenează. Pentru ca să se realizeze „însufleţirea”, animarea desenului, este nevoie de o succesiune de 24 de imagini pe secundă, dar, întrucât ochiul nostru nu poate vedea în acest interval de timp mai mult de 12 imagini, se realizează numai 12 desene… pentru o secundă de film!
„Dacă filmul e o iluzie optică, atunci animaţia e o iluzie la pătrat. Nimeni nu se gândeşte la fiecare pas, la fiecare secvenţă a unui pas atunci când merge: animatorul, da. El a trebuit să redescopere mişcarea şi oamenii s-au mirat de asta ca de-o invenţie. M-am găsit adesea în fața dificultăţii de a reda un gest elementar şi astăzi, vizionându-mi filmele mai vechi, cu surprindere constat că m-am inspirat uneori, fără să vreau, din sursa cea mai sigură și la îndemină, din propriile mele gesturi.”
Cutezătorii, 1982, un interviu realizat de Ilie Traian :
– Când a apărut Omulețul lui Gopo cu a sa “Scurtă istorie”, lumea filmului a consemnat evenimentul ca fiind începutul unei noi ere în desenul animat, era post Disney, era desenului simplu, dar care atacă şi problemele grave ale omului şi ale omenirii, nu numai întâmplări vesele cu iepuraşi drăgălaşi. Să însemne aceasta că filmul basm, filmul frumos e pe cale de dispariţie?
-Nicidecum. De pildă, filmul cel mai drag mie din animaţia universală e un basm. “Albă ca Zăpada” a lui Disney. Animaţia însăşi rămâne un basm, fiindcă ea promovează personajul justiţiar, greu încercat, dar învingător până la urmă. Mai mult, i-a adăugat acestui personaj o altă calitate: indestructibilitatea. E un fel de concretizare a aspiraţiei omului spre nemurire.
– Ce face maestrul Gopo când nu desenează?
– Scriu muzică pentru filmele mele, mai sculptez! Sunt sculptor de meserie, mă joc cu Moacă, simpaticul meu pekinez, şi repar clanțe, uşi, veioze. Am o adevărată pasiune de depanator
– Aşteptăm o întâmplare veselă de la autorul lui Homo Sapiens.
– Hai s-o spunem pе-asta. Eram băiat măricel şi mă plimbam printr-un parc cu fratele meu, Alexandru. Seara, acasă, tata mi-a tras o urechială acuzându-mă că m-a văzut fumând. De fapt nu eu, ci fratele meu, cu care semăn foarte mult, făcuse isprava, dar am tăcut chitic şi am înghiţit pedeapsa. Hazul începe abia de-acum, că peste ani eu n-am pus ţigară în gură, în timp ce frate-meu s-a chinuit ani de zile să scape de acest viciu. Deci, adevăratul pedepsit a fost fratele meu care se bucurase atunci, desigur, că scăpase de pedeapsă
*** Cutezătorii, 1982, un interviu realizat de Ilie Traian
