29 martie 2024
vineri, 29 martie 2024
11.7 C
București

România literară, octombrie-decembrie 1989 : „Gopo, scurtă istorie… „

Se născuse de Armindeni şi generoasa zodie a Taurului îl înzestrase cu statură de uriaş, talent pe potriva acelui tipar biologic ieşit din comun şi o mozartiană uşurinţă in a preface gîndul în expresie. La numai 16 ani publica deja desene în presa epocii. Tot restul vieţii, din cascada peniţei lui fermecate aveau să se reverse uluitoare metafore vizuale, fabuloase asociaţii ale verbului cu imaginea, sub aparenta ghiduşie a caricaturii fulgerind adevăruri şi întrebări existenţiale, nelinişti cosmice. O severă disciplină a creaţiei, devenită o a doua natură, îl deprinsese să stoarcă fiece secundă. Desena pe genunchi, în autobuz, în avion, la plajă, la şedinţe, oriunde şi oricine. Desena cum alţii respiră şi ar fi putut ajunge unul din graficienii celebri ai veacului, dacă… dacă nu i-ar fi fost menit să se afirme ca unul din marii lui deschizători de drum in ale filmului. „Gopo este nu numai corifeul animaţiei româneşti ci şi unul dintre cei mai geniali artişti ai desenului animat post-belic“, se spune în capitolul dedicat lui in Filmlexicon degli Autori tipărit la Roma in 1973.

La 18 ani, îndemnat de părintele său, cineastul Constantin Popescu, sub al cărui atentă îndrumare ucenicise şi care lucra la recent înfiinţatul „O.N.C.“ (Oficiul Naţional Cinematografic), tînărul student la Belle Arte colabora la un documentar de război realizat de Ion Cantacuzino. Preţ de un minut, animase nişte hărţi. Un minut, un singur minut de film şi destinul îi fusese hotărît. In acelaşi an semna desenele documentarului Ajutor de iarnă, al tatălui lui. Odată studiile încheiate, după un scurt stagiu in gazetărie şi in ilustraţia de carte pentru cei mici, in 1947 figurează ca animator pe generic la Păţania lui Ion de Jean Moraru.

Chemat în 1950 să pună pe picioare producţia sectorului de animaţie din cadrul Studioului „Bucureşti“, proaspătul cine-autor urmează un timp linia „clasică“ disneyană, în povestioare blind moralizatoare, cu răţoi neascultători, albine şi porumbei, arici poznaşi şi peştişori isteţi, pînă ce, sufocat de dulcegăria inofensivă a genului, simte cu urgenţă nevoia să evadeze din vechile canoane. Să-şi găsească formula proprie de expresie. In 1955, Şurubul lui Marinică şi Marinică amorsează un prim viraj spre hazul acid, spre săgeata ironiei acerbe. Dar nimic, absolut nimic nu prevestea incă apariţia extraordinară a Scurtei istorii (1956), a „omuleţului cu floarea“, catapultat peste noapte in lumea animaţiei mondiale spre a-i modifica brusc traiectoria, smulgînd-o din universul duios al fabulelor pentru copii, propulsind-o energic pe orbita intelectuală a unui limbaj abstractizat, obligînd-o să îşi asume o dimensiune filosofică prin explorarea metaforic meditativă a însăşi condiţiei umane. Primul film românesc laureat la Cannes cu Palme d’Or. Scurtă istorie sintetiza cu geniu superba ascensiune a omului spre cunoaştere. La 33 de ani, Gopo revoluţiona limbajul animaţiei mondiale. Prompt înţeleasă, lecţia lui avea să fie rapid fructificată pe toate continentele.

Intre timp, Gopo însuşi, după ce îşi va fi completat tetralogia fascinantei „aventuri a cunoaşterii prin experienţă“, plimbîndu-şi Omuleţul prin Istoria Terrei şi prin spaţiul cosmic — Şapte arte (1958), Homo Sapiens (1960) şi AHo, Hallo ! (1962) —, se lăsa tot mai ispitit de colaborarea cu actori, care îl depărtează un timp de lumea plăsmuirilor de celuloid, unde se dovedise inegalabil. Fire vizionară, veritabil Jules Verne al cinematografului nostru, în filmele jucate, vise cu ochii deschişi pentru oamenii mari, el a prefigurat de fapt sumedenie din epocalele cuceriri dar şi ameninţări ale tehnologiei moderne. în S-a furat o bombă, două clanuri adverse îşi dispută o bombă atomică furată. Paşi spre lună începea cu o aselenizare. In Faust XX, abracadabrantele permutări de identitate şi sex dintre Faust, Mefisto şi Margareta, ne avertizau de riscurile experimentelor biogenetice. In Comedie fantastică acţiunea se petrecea intr-o navetă spaţială, iar Galax miza pe iubirea imposibilă dintre, un robot şi o pămînteană. Dar jocul preferat al regizorului, de la Fetiţa mincinoasă încoace, a rămas acela „de-a basmul“. Cu frenetică maliţiozitate, el a demontat basmele copilăriei noastre, restituindu-ni-l pe Creangă în viziune personală, de truculentă şi suprarealistă parodie (Harap-Alb), de lectură in cheie O.Z.N.-istă (Povestea dragostei), de cuceritor musical (Maria-Mirabela) ori de „sotie cinematografică“ (Rămăşagul). Din ce în ce mai prezentă, obsesia cosmosului şi a vecinilor de galaxie picura în miezul coloratelor farandee fior de nelinişte şi mister.

Homo ludens, improvizind ca nimeni altul, auto-pastişîndu-se cu irezistibilă vervă, combinîrnd cel dinţii desenul animat şi filmul cu interpreţi în carne şi oase, Gopo a fost şi actor. In 1948, Paul Călinescu îl solicitase pentru o probă intr-un rol de brigadier din Răsună Valea. Proba ieşise minunat, numai că Gopo fusese tăiat din distribuţie… pentru că avea „figură şi alură de star cinematografic american“. Un sfert de secol mai tirziu, silueta lui impunătoare îmbrăca fireturile ţarului Petru cel Mare în Cantemir! Şi din 1980 încoace, împins pesemne de o secretă promoniţie, de nevoia

de a-şi şti perpetuată imaginea in amintirea noastră, alături de aceea a personajelor zămislite de neobosita-i imaginaţie, a început să apară în propriile-i filme, fie în postura lui Moş Timp, (Maria Mirabela), fie jucîndu-se pe sine, ca in Galax şi O zi în Bucureşti.

Poate că tot presentimentul l-a îndemnat să-şi reunească cele mai importante secvenţe animate în Quo vadis, Homo Sapiens, ingenios raccourd al propriei filmografii, dublă călătorie prin timpul creaţiei sale şi prin timpul planetei noastre. Regăsim obsesia infinitului cosmic, de la respiraţia primordială a mării din care se întrupează trudnic Omuleţul, la infinita lui rostogolire fetală în pintecele galaxiei, regăsim umorul sec în piramida arivismului şi delicata poezie în feeria subacvală. Dar prăpastia de ton dintre umorul sfenic al Scurtei istorii şi plînsetul disperat al homunculus-ului rămas fără Mama Terra, dă măsura unei dureroase mutaţii. Zimbetul la care îşi condamnase Gopo Omuleţul nu mai este angelic ci trist. Ca şi arhetipul chaplinian, arhetipul lui Gopo a plătit experienţa cunoaşterii şi a traversării ultimului sfert de secol de istorie contemporană, cu preţul pierderii inocenţei. Nu şi a speranţei.

Mesager al umorului mucalit al neamului, al inteligenţei lui practice, al optimismului său, născut din milenara experienţă a „răului spre bine“, Homo Gopo şi-a încărcat numele de lauri şi de glorie, într-atit, incit de la un anumit prag încolo ne-am obişnuit, cum te obişnuieşti cu nestemata purtată pe deget zi de zi. Acum, cînd nu mai este, îi redescoperim statura. Ne reamintim că iu toate enciclopediile şi dicţionarele lumii figurează ca una din marile şi cele mai originale personalităţi ale artei a opta.

Pururi nemîngîiat, a rămas să-l aştepte pe platourile din Chişinău Dănilă Prepeleac, eroul filmului la care tocmai dăduse primul tur de manivelă.

A plecat dintre noi pe neaşteptate. A plecat zîmbind, luindu-şi cu el, în infinit, floarea.

Manuela Cernat

Similar Articles

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

spot_img

Instagram

Gopo în presă