M-am născut, fără să fiu întrebat, m-am găsit român, în România, în secolul XX, cu numele de Popescu şi Ion, mi s-au dat de-a gata părinţii, am fost dat la şcoală, mi-au fost daţi colegii, profesorii, şi toate acestea, bineînţeles, fără să mi se ceară părerea.
Se pare că exemplul următor poate fi evident pentru ignorarea opiniei mele. La trei ani, părinţii m-au întrebat dacă vreau un frăţior sau o surioară. Eu am zis: Soră! Şi am căpătat un frate.
începusem să cred că totul e făcut sau se face de la sine, eu urmînd a face ce mi se spune că trebuie să fac.
Pînă am întîlnit un sfetnic înţelept :
— Vezi tu, îmi spunea un moşneag, strîngîndu-mi „mînuţa mea mică” — uite floarea, floarea se naşte floare şi moare floare, ea nu trebuie să facă nimic ca să ajungă floare. Omul, omul se naşte om şi de multe ori ajunge neom! Ca să ajungi om, trebuie să munceşti! Moşul mă tîra pe nişte cîmpuri galbene:
— Asta-i pămînt căpătat de bunică-tău pentru că şi-a vărsat sîngele în războiul din paişpe, taică-su a fost farmacist cu carte la Bucureşti.
— Cum trebuie să munceşti, moş Nicolai ? Mă fascina mustaţa lui mare şi îmi plăcea cum mişca gura cadenţat. Şi cînd nu vorbea, moş Nicolae mişca tăcut din buze ca un crap bătrîn.
— Trebuie muncă, multă muncă, băiatule! — Moş Nicolai, vreu să ajung şi eu om! Imi plăcuse grozav de mult ideea cu floarea, ea aştepta totul de la Dumnezeu, eu puteam să „fac“ ce voiam, ce puteam.
Mi-am făcut un nume care de la 8 ani mi-a fost poreclă: Gopo. Mi-am comparat părinţii mei cu alţi părinţi şi i-am găsit cei mai scumpi din lume, am umplut casa cu steguleţe tricolor şi am decretat că deşi fratele meu nu este fetiţă, e cel mai bun frate.
Ceva nu mergea totuşi bine, mereu o auzeam pe mama mustrîndu-l pe tata cu cuvîntul funcţionar! M-am apropiat mai mult de meseria tatălui meu: făcea cu mîinile lui nişte minuni, făcea din vopsele oameni, vapoare pe apă, flori din piatră, cu dalta, odată a făcut din plastelină, cu un chibrit, chipul bunicului, pentru piatra de pe marva în tara
Mi-aduc aminte că mama a plîns în ziua în care tata mi-a adunat toate mîzgălelile mele și m-a dus la prietenul său Steurer, ca să-i confirme că am talent.
— Știi, zicea pictorul, hai să rămînem prieteni şi să nu minţim. Mare parte din desenele Iui fiu-tău sínt copiate. Desenele făcute de el sínt astea —și le arăta cu degetul butucănos tocmai pe alea pe care întradevăr nu le copiasem.
— Băiatul tău nu știe să deseneze mîini, toate personajele Iui sínt cu mîinile la spate, uite deexemplu birjarul ăsta.
Cel mai mult s-a bucurat mama:
— N-o să fie niciodată pictor, o să fie funcționar! Eu nu-mi iertam povestea cu mîinile și-am început să număr degetele cînd desenam. Imi
aduceam aminte de povestea cu floarea… Ea ajungea floare fără efort și eu credeam că mă zbat fără rezultate, eram grăbit și mi se părea că cei 16 ani erau irosiţi în zadar. Intr-o zi, un prieten al unchiului meu mă vede şi-mi zice direct în inimă:
— Vrei să fii artist de cinema? Era pe vremea aceea un studiou pe locul actualului laborator Mogoşoaia, se numea CIRO — Cinematografia Românească. Era un studiou de lemn, jumătate îngropat în pămînt. Se turna acolo un film românesc cu titlul „O noapte de pomină”, cu Dina Cocea şi Timică.
Mi-au dat bani dinainte, ca să-mi cumpăr un costum cu pantaloni lungi. Eram lung, slab şi probabil foarte speriat.
Filmul a ieşit bine, l-am văzut de zeci de ori, aşteptam cu nerăbdare secvenţa cu barul. Am acolo un cap mare pe tot ecranul şi „o scenă interpretată“, fermecat de vocea Dinei Cocea, băteam ritmul melodiei „Păstrează-mă doar pentru tine” şi atingeam cu mina o bătrînică care se speria. Mi-era ruşine de scena asta şi totuşi am adus-o pe mama la cinematograf.
I-a plăcut foarte mult filmul și a spus că eu eram atît de bine că ar fi trebuit să joc rolul lui Timică…
La 16 ani se urcă repede sîngele la cap, umblam toată ziua pe bule vard, ca să vadă lumea pe artistul de cinema— puţin exagerat pentru cele cîteva secunde de figuraţie pe ecran…
